Sunday, November 28, 2010

Exhibiţionism?


I think I was a plant in a previous life. I must have been. It's no wonder I'm so good at it. Or I'm training to be one in a future life.

Când totul dă greş, scrie.
Când totul reuşeşte, scrie.
Gânditul nu ajută la nimic.
Numai raza aceasta de soare străfulgerând straniu membrana unui bezmetic nor nocturn. Şi eu aici, prefăcându-mă că scriu. Mimând trăirea. Simulând viaţa. Falsificând existenţa. Mai puţin totuşi decât toţi ceilalţi.
Du und ich.
Ich und du.
Zusammen. Alleine. Alleine zusammen.

Wake up.

Scriu, deci exist.
Nu scriu, deci... nu exist?...

It doesn't matter what you do, it only matters how you feel.

Music is dangerous. It makes us feel things. More than usually and more than there is to feel. It makes us feel things that are not there (perhaps). It has the feared power of random association.

I will write my book. Before I lose my mind. I want to excise it and give it to the world. Give it back. The blessing and the curse. As I am a fragmentary soul, it will most probably be a book of snippets. Also, it will be written in several languages. Instead of waxing lyrical, I will wax Romanian. All languages are good, like all people are good. I need to express myself, otherwise I die, not literally, but metaphorically, which is even worse. I want to crawl back to my hole and rot. This is a sorry excuse for a world and we are a sorry lot. I have a black hole inside me, sucking in all my light, all my energy and all my vitality.

Cum pot să fac asta?! Dacă fac asta, voi fi mereu o străină pe un peron pustiu, într-o gară oarecare. Dar oare nu suntem asta tot timpul?

Viaţa mă nelinişteşte, şi fiindcă mă nelinişteşte, mă intimidează deopotrivă, cu precumpănire viaţa umană. Atâta imprevizibil, atâta agitaţie, efervescenţă, mişcare înspre atingerea grabnică a unui ţel necunoscut, mă sperie mai degrabă şi mă stupefiază. Fervoarea şi vigoarea în slujba nimicului.

A f a z i e ?

So what do you do when you feel like shit?
You sit down, watch a movie and hope it goes away.

MONOSYLLABIC. DRY.
I wish for a storm. I wish for a gale. I wish for an overdose.
Still feeling like shit.
With a short interlude.
And now?
NOW... SWALLOW IT!... And wallow in it.

LIFE IN PROGRESS... FATAL SYSTEM ERROR!

A D O R E
A B H O R E

Beware, beware,
said Alistair...
I am here,
You are there...
No-one knows
what weights we bear
in our long-forgotten
woes...
And so it goes, and so it goes,
the story of a braver heir
called Alistair, called Alistair...
Now say, will you be there?

The mirror is watching me...
The window is watching me...

Poate că primăvara miroase peste tot la fel... Presimţirea verii... Căldura, toropeala, frunzele, păsările, verdele, liniştea plină...

Miracolul de a păstra acelaşi suflet (şi acelaşi trup) prin timp şi spaţiu. Miracolul de a fi tu însuţi oriunde ai fi şi oricând ai fi. Tu cu esenţa ta.
Îmi amintesc de Medeleni, de Medelenii citiţi adică, de Medelenii mei, de alte veri, de liceu, de şcoală, de Eliade, de cărţi citite şi senzaţii absorbite, şi parcă mi-aş dori să se întoarcă. Acele alte veri, alte senzaţii, alte îngrijorări, alte miresme nocturne văratice. O altă viaţă în care am fost tot eu, dar parcă mai calmă, mai plină, mai fericită. Mai copil. Ştiu că avem tendinţa să idealizăm trecutul, fiindcă e mai inofensiv decât prezentul, nu ne mai poate face atât de mult rău, nu trebuie să-l respirăm în fiecare zi. Şi totuşi, e aproape inevitabil, mai ales când ne simţim şi noi departe, ca şi el, de parcă am pluti în derivă, între trecut, prezent şi viitor.
Sunt într-o stare atât de fragilă. Sunt volatilă. Sunt un gaz inflamabil. Toate zidurile sunt căzute, toate scuturile sunt jos, am rămas doar eu în fundul gol, în faţa năpastelor lumii. Lumii mele. Uite, aici e senin, e soare. Şi sunt eu. Sub acest cer albastru, clar. Aici sunt eu.
Aş vrea să stau într-un copac şi să citesc. Sau să dormitez. Aninată de-o creangă.
Adie vântul. Cine ştie de unde vine? Vântul călătoreşte atât de departe.
Aş vrea să mă întind pe o pajişte şi să privesc cerul. Şi să fiu fericită privind cerul.
Vreau să dormitez pe o pajişte. Vreau să fiu numai eu, cu iarba, cu buruienile, cu păsările, cu insectele, cu copacii, cu vântul, soarele şi cerul. Fără voci, fără întrebări, exclamaţii sau cuvinte. Doar cerul şi pământul. Şi între cer şi pământ, eu.
Vreau să pun capul pe iarbă şi să citesc Juliet, Naked. Să adorm şi să mă trezesc, şi totul să fi fost un vis. Să mă frec la ochi, ca Alice, şi să mă întorc în lume, mai plină, dar totuşi neschimbată. Un vis nebun cu un iepure de martie, cărţi de joc zburând prin aer, micşorări şi creşteri miraculoase, un pălărier ţicnit, o omidă înţeleaptă, rânjetul unei pisici enigmatice, şi mult, mult ceai în ceşti ciobite...
Vii cu mine să ne aşezăm pe iarbă? Şi dacă totul ar avea glas? Dacă bisericile ar vorbi? Şi copacii, pietrele şi munţii... Ce mai faci? m-ar intreba. Şi eu le-aş răspunde că nu ştiu, nu mai ştiu de mult.
Mă simt obosită, toropită de atâta aer şi atâta verde. Îmi doresc un loc tăcut şi numai al meu.
Am fost cândva doar o sămânţă gângurindă.
Imersiune în timp în faţa bisericii din Weissenau, pe o bancă albă, la umbră, privind biciclişti alunecând prin faţa mea, în depărtare, ca-ntr-o vitrină, de la stânga spre dreapta şi de la dreapta spre stânga. Reminescenţe. Nostalgie. Melancolie. Catharsis. Regăsire. Blândeţe. Trecut blajin şi moale. Cald, primitor, deschis. Primăvară a sufletului meu.
Parcă timpul s-a oprit în loc şi mă aşteaptă răbdător să-mi depăn amintirile şi sufletul. Cerul albastru şi proiectat pe el, în faţa mea, un ceas... Ceasul din turla bisericii. Şi bătăile regulate de clopot, la fiecare sfert de ceas, cu consecvenţa eternităţii. Stau sub un zid şi-mi ţes trecutul din gânduri, îl ţes din nou din pânza minţii.
Orele vin şi se duc, credincioase. Fără zumzet, fără larmă. Trec fără foşnet către asfinţit şi apoi către răsărit, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar...
Nu vorbiţi aici, vă rog. Acesta este spaţiul meu sacru şi timpul meu sacru. Nu mă smulgeţi din timpul meu sacru, nu sunt încă pregătită să mă întorc în timpul profan. Vreau să mai respir apa trecutului fictiv prin branhiile sufletului...
Aici dorm eu.
Uite, mai trece un biciclist vişiniu.
Aş vrea să fiu o cioară într-o turlă de biserică. Sau Huckleberry Finn. Sau o sperietoare de ciori într-un lan de grâu.
Cum mai curg râurile? Tot în aceeaşi direcţie?
Sau o casă albă cu un acoperiş roşu... Şi apoi o uşă cu geam... Şi apoi o uşă albastră fără geam, pe o insulă grecească incandescentă, unde zeii obişnuiau să se ascundă de ceilalţi zei.
Aştept. Aştept ceva. Ziua cea din urmă. Dar aceea nu va veni. Sau nu va veni curând. Aştept alte cântece de păsări, alte fire de iarbă, alte umbre de ciori alunecând pe pământ grăbite. Aştept ceva ce este deja. Aştept repetarea şi înnoirea perpetuă a ceea ce este. Aştept ora 5. Şi apoi ora 6. Şi toate orele ce vor urma.
A scrie înseamnă a transforma nimicul în ceva, pasta intangibilă a gândurilor în cuvinte descifrabile, în idei inteligibile, a transforma gândurile în viaţă, trăirea în acţiune. A FI în A FACE.
Plinătatea nimicului m-a obosit. Vreau să dorm ca să-mi scutur aripile de polen şi să visez că sunt din nou omidă. Un om, care se visează fluture, care se visează omidă, care se visează om...
Cerul e atât de albastru încât te îmbie să desenezi cu creta pe el. Numai ciorile întrerup albastrul cu zborul lor negru, şi avioanele cu dârele lor albe monotone, ca un mosor deşirat...

Aş vrea să fiu anesteziată. Stau în semiîntuneric şi scriu. Mi s-a făcut scârbă şi de scris după ieri.
E ciudat. Nu mai ascult muzică. Tocmai mi-am dat seama.
Mă simt convalescentă. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec câte puţin în fiecare zi. Şi tot aşa, de la capăt. Sunt epuizată. Ca după o febră care mi-a supt toate puterile şi m-a lăsat vlăguită şi asudată, ca o legumă veştedă.
O SĂ FIU O MIELUŞICĂ.

Cine şi-ar fi închipuit că nefericirea are atâtea stadii, atâtea niveluri, straturi, etape, atâţia paşi de dans înainte-înapoi?... Atâtea nuanţe, atâtea arome.

E o crimă să fii atât de tânără şi atât de tristă cum sunt eu.

PARADISE LOST.
RETURN TO INNOCENCE.
GOLDEN AGE.

A movie a day keeps the worries away.
50 pages a day keep the sadness away.
20 lines a day keep the madness away.

AR T HERAPY

RE(A)DEMPTION

Sometimes I wish I lived in a song.

În prezenţa frumuseţii, plângem.

Adrift.

Why so sharp, my dear?
Why ever so sharp
My glance
will dance
Like a wave rocking a boat
I'm a lump of flesh in a chair
You are so busy
I am so dizzy
I will learn how to be caressed
By your sharp edges
And your many corners.
Is your heart perhaps a square?
Or a metal cube
Sounding void?
A little empty box.
Let's fill it with shell fish
They stink, it is true
But at least under their shell
They are soft.
I close my eyes and I lean back
In my chair
it is in fact your chair
And I listen to the music
pouring in me.
I let myself wrapped in the voices
and sounds
There is a hole at the top of my head
And the music is pouring in.
Quietly, loudly, clearly, perceptibly.
I am one with myself
Or perhaps quite the contrary –
I am perhaps more far away from me
than I have ever been
And that is the source of my happiness
or placidity
this quietude
and translucence.

1 comment:

  1. ''E o crimă să fii atât de tânără şi atât de tristă cum sunt eu''
    Nu e o crima, e o binecuvantare :). Daca tristetea te face sa scoti chestiile astea, e ceva minunat.
    Postul acesta defineste for ever and ever acest blog. Ah, nu trebuie sa-ti mai zic ca scrii superb in romana. Tuviste un brote de ghiveci poliglot :)!

    ReplyDelete

Note: Only a member of this blog may post a comment.