Sunday, November 28, 2010

Exhibiţionism?


I think I was a plant in a previous life. I must have been. It's no wonder I'm so good at it. Or I'm training to be one in a future life.

Când totul dă greş, scrie.
Când totul reuşeşte, scrie.
Gânditul nu ajută la nimic.
Numai raza aceasta de soare străfulgerând straniu membrana unui bezmetic nor nocturn. Şi eu aici, prefăcându-mă că scriu. Mimând trăirea. Simulând viaţa. Falsificând existenţa. Mai puţin totuşi decât toţi ceilalţi.
Du und ich.
Ich und du.
Zusammen. Alleine. Alleine zusammen.

Wake up.

Scriu, deci exist.
Nu scriu, deci... nu exist?...

It doesn't matter what you do, it only matters how you feel.

Music is dangerous. It makes us feel things. More than usually and more than there is to feel. It makes us feel things that are not there (perhaps). It has the feared power of random association.

I will write my book. Before I lose my mind. I want to excise it and give it to the world. Give it back. The blessing and the curse. As I am a fragmentary soul, it will most probably be a book of snippets. Also, it will be written in several languages. Instead of waxing lyrical, I will wax Romanian. All languages are good, like all people are good. I need to express myself, otherwise I die, not literally, but metaphorically, which is even worse. I want to crawl back to my hole and rot. This is a sorry excuse for a world and we are a sorry lot. I have a black hole inside me, sucking in all my light, all my energy and all my vitality.

Cum pot să fac asta?! Dacă fac asta, voi fi mereu o străină pe un peron pustiu, într-o gară oarecare. Dar oare nu suntem asta tot timpul?

Viaţa mă nelinişteşte, şi fiindcă mă nelinişteşte, mă intimidează deopotrivă, cu precumpănire viaţa umană. Atâta imprevizibil, atâta agitaţie, efervescenţă, mişcare înspre atingerea grabnică a unui ţel necunoscut, mă sperie mai degrabă şi mă stupefiază. Fervoarea şi vigoarea în slujba nimicului.

A f a z i e ?

So what do you do when you feel like shit?
You sit down, watch a movie and hope it goes away.

MONOSYLLABIC. DRY.
I wish for a storm. I wish for a gale. I wish for an overdose.
Still feeling like shit.
With a short interlude.
And now?
NOW... SWALLOW IT!... And wallow in it.

LIFE IN PROGRESS... FATAL SYSTEM ERROR!

A D O R E
A B H O R E

Beware, beware,
said Alistair...
I am here,
You are there...
No-one knows
what weights we bear
in our long-forgotten
woes...
And so it goes, and so it goes,
the story of a braver heir
called Alistair, called Alistair...
Now say, will you be there?

The mirror is watching me...
The window is watching me...

Poate că primăvara miroase peste tot la fel... Presimţirea verii... Căldura, toropeala, frunzele, păsările, verdele, liniştea plină...

Miracolul de a păstra acelaşi suflet (şi acelaşi trup) prin timp şi spaţiu. Miracolul de a fi tu însuţi oriunde ai fi şi oricând ai fi. Tu cu esenţa ta.
Îmi amintesc de Medeleni, de Medelenii citiţi adică, de Medelenii mei, de alte veri, de liceu, de şcoală, de Eliade, de cărţi citite şi senzaţii absorbite, şi parcă mi-aş dori să se întoarcă. Acele alte veri, alte senzaţii, alte îngrijorări, alte miresme nocturne văratice. O altă viaţă în care am fost tot eu, dar parcă mai calmă, mai plină, mai fericită. Mai copil. Ştiu că avem tendinţa să idealizăm trecutul, fiindcă e mai inofensiv decât prezentul, nu ne mai poate face atât de mult rău, nu trebuie să-l respirăm în fiecare zi. Şi totuşi, e aproape inevitabil, mai ales când ne simţim şi noi departe, ca şi el, de parcă am pluti în derivă, între trecut, prezent şi viitor.
Sunt într-o stare atât de fragilă. Sunt volatilă. Sunt un gaz inflamabil. Toate zidurile sunt căzute, toate scuturile sunt jos, am rămas doar eu în fundul gol, în faţa năpastelor lumii. Lumii mele. Uite, aici e senin, e soare. Şi sunt eu. Sub acest cer albastru, clar. Aici sunt eu.
Aş vrea să stau într-un copac şi să citesc. Sau să dormitez. Aninată de-o creangă.
Adie vântul. Cine ştie de unde vine? Vântul călătoreşte atât de departe.
Aş vrea să mă întind pe o pajişte şi să privesc cerul. Şi să fiu fericită privind cerul.
Vreau să dormitez pe o pajişte. Vreau să fiu numai eu, cu iarba, cu buruienile, cu păsările, cu insectele, cu copacii, cu vântul, soarele şi cerul. Fără voci, fără întrebări, exclamaţii sau cuvinte. Doar cerul şi pământul. Şi între cer şi pământ, eu.
Vreau să pun capul pe iarbă şi să citesc Juliet, Naked. Să adorm şi să mă trezesc, şi totul să fi fost un vis. Să mă frec la ochi, ca Alice, şi să mă întorc în lume, mai plină, dar totuşi neschimbată. Un vis nebun cu un iepure de martie, cărţi de joc zburând prin aer, micşorări şi creşteri miraculoase, un pălărier ţicnit, o omidă înţeleaptă, rânjetul unei pisici enigmatice, şi mult, mult ceai în ceşti ciobite...
Vii cu mine să ne aşezăm pe iarbă? Şi dacă totul ar avea glas? Dacă bisericile ar vorbi? Şi copacii, pietrele şi munţii... Ce mai faci? m-ar intreba. Şi eu le-aş răspunde că nu ştiu, nu mai ştiu de mult.
Mă simt obosită, toropită de atâta aer şi atâta verde. Îmi doresc un loc tăcut şi numai al meu.
Am fost cândva doar o sămânţă gângurindă.
Imersiune în timp în faţa bisericii din Weissenau, pe o bancă albă, la umbră, privind biciclişti alunecând prin faţa mea, în depărtare, ca-ntr-o vitrină, de la stânga spre dreapta şi de la dreapta spre stânga. Reminescenţe. Nostalgie. Melancolie. Catharsis. Regăsire. Blândeţe. Trecut blajin şi moale. Cald, primitor, deschis. Primăvară a sufletului meu.
Parcă timpul s-a oprit în loc şi mă aşteaptă răbdător să-mi depăn amintirile şi sufletul. Cerul albastru şi proiectat pe el, în faţa mea, un ceas... Ceasul din turla bisericii. Şi bătăile regulate de clopot, la fiecare sfert de ceas, cu consecvenţa eternităţii. Stau sub un zid şi-mi ţes trecutul din gânduri, îl ţes din nou din pânza minţii.
Orele vin şi se duc, credincioase. Fără zumzet, fără larmă. Trec fără foşnet către asfinţit şi apoi către răsărit, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar...
Nu vorbiţi aici, vă rog. Acesta este spaţiul meu sacru şi timpul meu sacru. Nu mă smulgeţi din timpul meu sacru, nu sunt încă pregătită să mă întorc în timpul profan. Vreau să mai respir apa trecutului fictiv prin branhiile sufletului...
Aici dorm eu.
Uite, mai trece un biciclist vişiniu.
Aş vrea să fiu o cioară într-o turlă de biserică. Sau Huckleberry Finn. Sau o sperietoare de ciori într-un lan de grâu.
Cum mai curg râurile? Tot în aceeaşi direcţie?
Sau o casă albă cu un acoperiş roşu... Şi apoi o uşă cu geam... Şi apoi o uşă albastră fără geam, pe o insulă grecească incandescentă, unde zeii obişnuiau să se ascundă de ceilalţi zei.
Aştept. Aştept ceva. Ziua cea din urmă. Dar aceea nu va veni. Sau nu va veni curând. Aştept alte cântece de păsări, alte fire de iarbă, alte umbre de ciori alunecând pe pământ grăbite. Aştept ceva ce este deja. Aştept repetarea şi înnoirea perpetuă a ceea ce este. Aştept ora 5. Şi apoi ora 6. Şi toate orele ce vor urma.
A scrie înseamnă a transforma nimicul în ceva, pasta intangibilă a gândurilor în cuvinte descifrabile, în idei inteligibile, a transforma gândurile în viaţă, trăirea în acţiune. A FI în A FACE.
Plinătatea nimicului m-a obosit. Vreau să dorm ca să-mi scutur aripile de polen şi să visez că sunt din nou omidă. Un om, care se visează fluture, care se visează omidă, care se visează om...
Cerul e atât de albastru încât te îmbie să desenezi cu creta pe el. Numai ciorile întrerup albastrul cu zborul lor negru, şi avioanele cu dârele lor albe monotone, ca un mosor deşirat...

Aş vrea să fiu anesteziată. Stau în semiîntuneric şi scriu. Mi s-a făcut scârbă şi de scris după ieri.
E ciudat. Nu mai ascult muzică. Tocmai mi-am dat seama.
Mă simt convalescentă. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec câte puţin în fiecare zi. Şi tot aşa, de la capăt. Sunt epuizată. Ca după o febră care mi-a supt toate puterile şi m-a lăsat vlăguită şi asudată, ca o legumă veştedă.
O SĂ FIU O MIELUŞICĂ.

Cine şi-ar fi închipuit că nefericirea are atâtea stadii, atâtea niveluri, straturi, etape, atâţia paşi de dans înainte-înapoi?... Atâtea nuanţe, atâtea arome.

E o crimă să fii atât de tânără şi atât de tristă cum sunt eu.

PARADISE LOST.
RETURN TO INNOCENCE.
GOLDEN AGE.

A movie a day keeps the worries away.
50 pages a day keep the sadness away.
20 lines a day keep the madness away.

AR T HERAPY

RE(A)DEMPTION

Sometimes I wish I lived in a song.

În prezenţa frumuseţii, plângem.

Adrift.

Why so sharp, my dear?
Why ever so sharp
My glance
will dance
Like a wave rocking a boat
I'm a lump of flesh in a chair
You are so busy
I am so dizzy
I will learn how to be caressed
By your sharp edges
And your many corners.
Is your heart perhaps a square?
Or a metal cube
Sounding void?
A little empty box.
Let's fill it with shell fish
They stink, it is true
But at least under their shell
They are soft.
I close my eyes and I lean back
In my chair
it is in fact your chair
And I listen to the music
pouring in me.
I let myself wrapped in the voices
and sounds
There is a hole at the top of my head
And the music is pouring in.
Quietly, loudly, clearly, perceptibly.
I am one with myself
Or perhaps quite the contrary –
I am perhaps more far away from me
than I have ever been
And that is the source of my happiness
or placidity
this quietude
and translucence.

Saturday, November 20, 2010

Érase una vez.

Lo que más le gustó de él o mejor dicho una de las cosas que más le gustaron de él se llamó humildad. Pero esta palabra con el tiempo dejó de perder intensidad al igual que unos vaqueros pierden el color de tanto lavarlos. Era humilde al principio y ella no paraba de recriminarle eso, le decía siempre que era un gran escritor que hasta podría llegar a escribir una novela si realmente quería hacerlo. Él le contestaba que a lo mejor, que siempre pensó en ello pero que por causa de la pereza sabe que jamás lo va a hacer. Ella decía de él que era humilde y él decía de él mismo que era un vago. Eso al principio. El tiempo pasó y las cosas ya no andaban tan bien. En el periódico lo habían trasladado a la sección de cierre avisándole que esto iba a ser sólo una cosa temporal. Mientras tanto su padre intentando darle ánimos le había conseguido una entrevista en otro periódico regional menos conocido. De tanta humildad decidió no intentar ir a la entrevista. Quería escribir ese libro pero algo no lo dejaba, a lo mejor no era el momento. Una tarde, después de cenar, le contó a ella que en el metro, de camino hacia casa se le ocurrió un tema para una novela. Mirando las caras de las personas que estaban en el mismo vagón que él se le ocurrió que eso podría ser una buena fuente de inspiración, escribir sobre aquello, sobre caras tristes y luego, sí,¡luego incluirte a ti también! ¿A mí? dijo la chica, sí, a ti ¿por qué no? Me pareces una persona interesante.
El otoño trajo más caras tristes todavía, le habían avisado en la redacción que no le iban a prolongar el contrato y que a finales de año iba a tener que dejar el puesto. Estaba deshecho, no entendía cómo otro con menos talento que él y más gordo y feo le podría haber pillado el puesto sólo porque igual conocía a alguien de ese mundillo. Las cosas son así, le decía a la chica, como no tengas un padre con enchufes y que te apoye, estás jodido. La chica intentaba decirle que no era para tanto, que lo importante era el talento, que él sabía escribir y que en cualquier momento iba a poder hacerlo en cualquier periódico. Los meses pasaron y él seguía esperando una llamada de recursos humanos. La chica se desesperaba, él ya no hacía nada, de tanto esperar, sólo dormía y veía películas, ya casi no salía a la calle, estaba en un estado deplorable, esperando a que pasara algo, que alguien se acordara de él, de él, de su talento y de su humildad.

En presente el chico tiene cuatro años más de edad, la novia lo dejó, está en paro y sin tener otra opción, se fue a vivir a casa de los padres. Está seriamente pensando en opositar, empezar otra carrera y dejar de escribir. La razón: escribir no te da para comer y con la humildad no haces nada.

(El cuento ha de ser una ironía, si no la habéis pillado, asumo toda la culpa)

Monday, November 1, 2010

Casualidad.

Tenía dos euros sueltos en los bolsillos y una tarde libre de vaguear o de hacer lo que más le apetecía: deambular las calles. Terminó de comer y fue a comprarse un periódico para tener algo con que entretenerse en el parque. Estaba en la Gran Vía y tenía pensado pasar por la Plaza de España, Calle Princesa, mirar la cartelera del cine y después pasar el tiempo en un banco al lado del Templo de Debod.
Las calles a esa hora estaban medio desiertas y una ligera brisa primaveral le desordenaba el pelo recién lavado. Esa zona del templo le gustaba mucho por varias razones, una de ellas era porque siempre a esas horas no había casi nadie, había una luz muy bonita que junto al verde del parque hacía un paisaje maravilloso. También era una zona desde donde se podía contemplar toda la ciudad. Escogió un banco, siempre solía sentarse en el mismo banco que estaba en un punto a la derecha, cerca de las escaleras de entrada y en donde casi nadie se sentaba. Abrió el periódico y se puso a mirar la sección de política y después la de economía. Hace unos meses había tomado la decisión de dejar de ver la tele o de leer los periódicos, sólo le causaban dolores de estómago o se daba cuenta de que el mundo de la política estaba ya en una situación rumbo al fracaso total, en resumen, que todos los políticos eran unos farsantes. Después de pasar rápidamente los titulares y sacar un ligero ¡bah! fue a mirar las últimas páginas llenas de anuncios y su mirada se detuvo encima de un fragmento, era más bien una descripción:
Hola, soy una chica de unos 25 años y la semana pasada, el domingo, sobre las cuatro y media por la tarde, te vi en el Templo de Debod. Eres un chico delgado, con el pelo castaño, llevas unas gafas redondas tipo Roberto Bolaño, los ojos no los llegué a ver con claridad pero llevabas un jersey muy bonito color azul con rayas blancas y unos vaqueros color marino. Estabas en un banco un poco alejado y leías un libro. Me pareciste interesante y si, por casualidad, lees este mensaje me gustaría quedar contigo para tomar un café. Me llamo Sandra y éste es mi móvil: 613 245 331.

¡Era más bien una locura! Se echó a reír a carcajadas… era posible, ese jersey con rayas no le gustaba tanto, era regalo de su madre, pero llevaba las gafas redondas y recordaba muy bien que el domingo pasado había estado en el mismo sitio que ahora leyendo un libro que acababa de comprar. Se sentía un poco perseguido pero a la vez le hacía mucha gracia y decidió pensárselo, a lo mejor la iba a llamar.