Verano

Esta historia que os voy a contar pasó el verano pasado, mientras veraneaba con mis padres en la costa del Mar Negro. Mi amigo se llama Evaristo Prezzel y se nota de calle que tiene una experiencia vital considerable, cosa que le aportó mucha sabiduría porque tal y como dice el dicho: hay que vivir para contar. A mí la playa no me atrae demasiado así que cada mañana iba al pueblo de al lado a un chiringuito alejado donde solían poner un batido refrescante de fresa y plátano y de paso me ponía a charlar con el sabiondo de Evaristo que siempre se metía con mi gorro. Yo siempre le decía que era un auténtico gorro de explorador y que algún día acabaría viajando por todo el mundo para hacer documentales interesantes. Él sonreía sin nada de maldad, sonrisas de esas que sólo los padres te las pueden ofrecer y que representan ese empujoncito para seguir adelante, y casi siempre intentaba llevarme la contraria sólo para que el debate resultase más cautivante.
Un día salió el tema del oficio, como ya tenía 18 años y mis planes de futuro estaban muy bien trazados, él pensó que este sería un buen tema conversacional para pasar el tiempo. Me preguntó qué pensaba sobre su oficio y le contesté que me parecía uno muy placentero pero que no le ofrecía demasiadas posibilidades para ascender socialmente o para ir de viaje a otro país, por ejemplo. Me contestó que estaba muy equivocada… que su trabajo era uno maravilloso y me quedé un poco con la duda. ¿Cómo va a ser un trabajo de camarero uno maravilloso cuando es evidente que el pago es escaso y además tienes que quedarte todo el tiempo en el mismo lugar haciendo las mismas cosas?
- Pues sí, es maravilloso, a mí me encanta- me contestó Evaristo.
- Bueno, cuál sería la definición de un trabajo maravilloso… si es que eso existe- le pregunté yo.
- Creo que ese trabajo sólo existe si nosotros nos proponemos eso, todo parte de nuestro interior y de cómo enfocamos las cosas. Un trabajo maravilloso es aquel que no te ocupa todo el día o toda la noche y que te da la posibilidad de hacer después cosas que realmente te gustan.
- ¿Y qué? ¿El dinero no importa?- salté yo.
- Sí, claro que es importante sólo que la energía con la que te quedas después de trabajar es mucho más importante. Un oficio que te deshumaniza, que te chupa toda la seva, que te deshonra y que te da mucho dinero (y eso que jamás vamos a tener demasiado dinero… el ser humano es así) no podrá ser siempre un trabajo maravilloso. Será un infierno.
- Bueno… creo que es hora de irme, he de comer.
- Venga, chavalota, cuídate mucho y procura de vivir un poco el presente. Al final todos los planes se cumplen, más tarde o más temprano.
- Vale.
Le sonreí y me marché.

S-a dus să moară puţin

Shakespeare
de Marin Sorescu

"Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.
Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin."

Sappiness & Repetition

To smell the silence of a fragrant mid-springtime night from your window. The silence smells of spring, the night smells of silence. And your window is a window into all of that. It smells of novels, it smells of past, of all the things you had and were least yours. And the church bell in the dead of night, mixed with the same smell of past springs, of warm and fresh reading nights, almost magical, almost unreal - reminds you that you are not quite there and not quite then. You are somewhere else and somewhen else. But you can still dwell on memories you never knew were formed.
To smell the silence of the night.
To calmly rejoice.
To burst into quiet.
To listen to the echoing footsteps resounding down on the pavement of the echoing street below. The street bursting with silence. Bursting with night. Bursting with spring, and perfumes, and flowers from other trees on other streets. This street has no trees. Just tall, slender, bony streetlamps with light halos for heads.
Your window is now in the middle of the night, in the middle of silence, in the middle of spring. You can't blow out a streetlamp like you can blow out a candle.
To shut the window and go to sleep. And still smell the night and the spring underneath your eyelids.
The street lies down and sleeps at night.
The bell. A quarter past. A quarter past two.
A quarter past life.
Drei Viertel drei. Drei Viertel Tod.
But the night
and the smell
and the spring.
To burst out into life.
To burst with death.
But life!
But life!
But life!
To shut the window and sleep.
Echoes of smells.

and esperanto music

Asta am ascultat azi la cursul de sociolingvistică, printre alte chestii... Nu-i aşa că sună mişto?

Şi vorbind de "mişto", since I'm on a posting-music-videos spree, nu mă pot abţine să nu ascult(ăm) din nou "Mica Ţiganiadă". Asculţi cu mine...?

Ce mişto! Aşa zic şi io!

you're young until you're not...

"This is how it works
You're young until you're not
You love until you don't
You try until you can't
You laugh until you cry
You cry until you laugh
And everyone must breathe
Until their dying breath

No, this is how it works
You peer inside yourself
You take the things you like
And try to love the things you took
And then you take that love you made
And stick it into some
Someone else's heart
Pumping someone else's blood
And walking arm in arm
You hope it don't get harmed
But even if it does
You'll just do it all again"

La luz del mismo diciembre.

Lumina aceluiasi decembrie

(Am timp berechet acum
Sa ma gandesc in toate felurile

Si asa ma gandesc
Tu nu mai esti tu

Numai lumina aceluiasi decembrie
Luminandu-te
Te-ar mai face sa fii

Dar de unde sa iau eu
Lumina aceea

Cat de adanc ar trebui
Sa musc eu bratul tau
Pentru a o gasi
Sfaramicioasa acolo

Si as avea eu dreptul
Sa musc bratul tau pe care
Numai din greseala atingandu-l
Prin aglomeratia din oras

Sunt obligat sa spun pardon)

de Traian Furnea

...

Si me dices que estás al otro lado de un puente,
por extraño que parezca que estás al otro lado y que me esperes,
yo cruzaré ese puente.
Dime cuál es el puente que separa tu vida de la mía,
en qué hora negra, en qué ciudad lluviosa,
en qué mundo sin luz está ese puente,
y yo lo cruzaré.

‘El puente’ de Amalia Bautista.

Din nou reciclând...

Ne înveşmântăm şi nu umblăm nuzi pe străzi dintr-un motiv metafizic: ne simţim prea goi în faţa universului. Vrem să ne acoperim goliciunea şi slăbiciunea şi fragilitatea.

Nu suntem echipaţi pentru Viaţă, pentru suflul ei cosmic furibund, animalic, elementar. Suntem făcuţi din gânduri apoase, aeriene, eterice. Suntem prea îngereşti şi firavi pentru viaţa asta trupească.

Niciun alt oraş nu va însemna vreodată pentru mine ceea ce a însemnat şi înseamnă Bucureştiul. Bucureştiul este Bucureştiul meu. Pietrele lui au păstrat în ele o parte din spiritul meu. Am lăsat acolo o dâră de suflet. Relativă subiectivitate... Lipire de lucruri... Lipire de concret, pentru a sublima oceanele abstracte din noi. Oceane de lucruri... Oceane de suflete... Oceane, oceane, oceane... Ochiane, ochiane... Ochi... Ochii tăi... Ochii mei...

Can someone really see the spark of madness in someone else's eyes? Is there really such a spark? Is there really madness? Or just dizzying heights and depths? Just vertigo. Just too much BEING.

These people, all these people around me, most of them, some of them, the ones I can't relate to, are LIVING too much and BEING too little. I've experienced life only as OVER-life, as an overdose, as over-being... I AM too much and LIVE too little.

Mă ascund. Ăsta e cuvântul. Mereu încerc să găsesc cuvântul potrivit. De ce nu încerc să găsesc şi oamenii potriviţi? De ce alerg după cuvinte, şi nu după oameni? În loc să vorbesc, scriu. De fapt, căutând tot timpul numai "cuvinte potrivite", ajungi să nu mai spui nimic, şi căutând numai oamenii potriviţi, ajungi să nu mai cunoşti deloc oameni.

"This Be the Verse"

by Philip Larkin

"They fuck you up your mum and dad.

They may not want to, but they do.

They fill you with the faults they had

And add some extra just for you.

But they were fucked up in their turn

By fools in old-style hats and coats,

Who half the time were soppy-stern

And half at one another's throats.

Man hands on misery to man.

It deepens like a coastal shelf.

Get out as early as you can,

And don't have any kids yourself."

Mi-am lăsat sufletul la uşă

Şi acum intru

Fără curaj

Fără veşminte

Cu fruntea grea de gânduri.

Fiorul mioritic

Al ierbii grase

Verdele hipnotic

Al unei după-amiezi

De vară întârziată

Abia recuperată.

Fiorul incandescent

Al mioriticilor munţi

Duritatea unei stânci

Negre şi nervoase.

Să fug, să fug şi iar să fug,

Să pedalez într-un abis de iarbă.

Îmi amintesc doar că trebuia să-mi amintesc ceva... dar ce?

You solitary speck on the vast face of the universe.

Aceste momente de derută, aceste momente când stai în picioare în mijlocul încăperii, ca un stâlp înfipt în mijlocul drumului, şi te uiţi dezorientat în jurul tău, întorci capul la stânga şi la dreapta, fără să-ţi poţi da prea bine seama ce ar trebui să faci în continuare. Aceste momente trebuie să existe.

Şi această caniculă... Canicula de la umbră, de la masa din grădină, de sub copertină.

Azi bolesc. Trebuie să ştii să faci o artă şi un program şi din asta. Să boleşti cu stil, cu intenţie, cu înverşunare, cu talent.

Am fost la brutărie / patiserie. Am folosit uşa clandestină. Fiindcă aşa e şi starea mea de spirit: clandestină.

Twisted... I am.

A vine de la ardoare

B vine de la bideu

C vine de la centaur

D vine de la doamnă

E vine de la elefant

F vine de la fascinant

G vine de la gineceu

H vine de la hidrogen

I vine de la idiot

J vine de la joc

K vine de la koala

L vine de la limuzină

M vine de la monotonie

N vine de la neant

O vine de la omniscient

P vine de la posibil

Q vine de la quintal

R vine de la responsabilitate

S vine de la situaţie

T vine de la telemea

U vine de la unduitor

V vine de la vreme

W vine de la wolfram

X vine de la xilofon

Y vine de la yen

Z vine de la zenit.

"Action is the enemy of thought." (from "The Human Stain")

Life – what a joke.

Ceasul din turla bisericii. Ploaia. Cerul gri. O albină în copacul din faţa ferestrei. Din nou ploaia. O melodie se aude moale în camera din spatele meu, în camera mea, în camera din spatele ferestrei deschise în faţa ploii. Turla. Dealurile cenuşii. Marginea universului aici, în mijlocul lumii.

NO EXPECTATIONS. That's the secret of happiness. Pure and simple. The only mental exercise you need to do is remind yourself not to have any kinds of expectations.

Me, on a bench. And next to me, my bike. My metal steed.

Life is too real.

Be creative. Fend off death.

"una pizca de eternidad ha venido de pronto a fecundar el tiempo."

"quien persigue eternidad recoge soledad."

"Quizá estar vivo sea esto: perseguir instantes que mueren."

"Es como si las notas musicales hicieran una suerte de paréntesis en el tiempo, una suspénsion, otro lugar aquí mismo, un siempre en el jamás."

(Muriel Barbery, La elegancia del erizo)

What I did is what I am.

What I am is what I'll do.

No me apetece estudiar…

Y de repente me pregunta dónde podría conocer a una bonita chica con la que pasear, pasar el tiempo, ir al cine o al teatro o sencillamente ver una película en su casa o en la de ella… en fin, pasar una tarde de domingo de una manera agradable.

Lo miré extrañada sin saber qué respuesta darle, al principio pensé que se estaba quedando conmigo, que me tomaba el pelo pero se le notaba bastante serio y así que no empecé a hacer ningún comentario burlón, puse cara de persona seria y traté de buscar una respuesta pertinente:
- Pues ni idea… o sea, me estás preguntando dónde podrías encontrar una chica, que sea guapa, y con la que podrías hacer todas esas cosas. Bien, pues…
- Sí, sí, exactamente eso… quiero una chica guapa, agradable con la que pasar sólo el domingo, el resto de los días me las apaño.
- ¿Pero por qué quieres pasar con ella sólo los domingos? Eso es muy extraño…
- Pues no sé, da igual el porqué, pero dime, ¿me podrás echar un cable o no?
- Hombre, vale, a ver, no sé, déjame pensar…
La verdad que no sabía cómo podría ayudarlo pero de repente recordé aquel día, a finales de septiembre, concretamente el 29 de septiembre cuando, por la mañana, tuve que ir urgentemente al banco para resolver unas cosas y cargando conmigo el portátil también, tuve problemas al entrar en el banco. Para entrar, tenía que dejar el portátil fuera, en una casilla muy pequeña y nada segura. Al final me dejaron entrar con la máquina… hasta aquí nada interesante y que le podría servir de ayuda a mi amigo. Pero lo que sí recuerdo, es que la persona que atendía la larga cola en la que me encontraba yo también, era una chica rubia y bastante mona. Tenía una cara agradable aunque su sonrisa era un tanto forzada. Se le veía muy joven, tendría unos 25 años como mucho y me hacía pensar qué haría una chica así con tipo de modelo y cara muy bonita trabajando en un banco… empleo más soso no existe.
- ¡Ya lo tengo!
- ¿Qué es lo que tienes?
- La chica, ya sé donde puedes ir a buscarla pero lo que no te prometo es si la vas a conquistar o no, eso ya es problema tuyo.
- Jajajaja, venga, dime lo que tienes en la cabeza.
- Mira, tienes que ir al Carrefour que se encuentra en Aluche y de allí tienes que caminar un poco hasta ver un banco BBVA, está justo detrás del Carrefour, cruzando la calle. Te recomiendo que vayas sin nada metálico, no sé si te dejan entrar con el móvil si quiera. En ese banco de allí la vas a ver, te deseo mucha suerte y que te lo pases bien.

Exhibiţionism?

I think I was a plant in a previous life. I must have been. It's no wonder I'm so good at it. Or I'm training to be one in a future life.

Când totul dă greş, scrie.

Când totul reuşeşte, scrie.

Gânditul nu ajută la nimic.

Numai raza aceasta de soare străfulgerând straniu membrana unui bezmetic nor nocturn. Şi eu aici, prefăcându-mă că scriu. Mimând trăirea. Simulând viaţa. Falsificând existenţa. Mai puţin totuşi decât toţi ceilalţi.

Du und ich.

Ich und du.

Zusammen. Alleine. Alleine zusammen.

Wake up.

Scriu, deci exist.

Nu scriu, deci... nu exist?...

It doesn't matter what you do, it only matters how you feel.

Music is dangerous. It makes us feel things. More than usually and more than there is to feel. It makes us feel things that are not there (perhaps). It has the feared power of random association.

I will write my book. Before I lose my mind. I want to excise it and give it to the world. Give it back. The blessing and the curse. As I am a fragmentary soul, it will most probably be a book of snippets. Also, it will be written in several languages. Instead of waxing lyrical, I will wax Romanian. All languages are good, like all people are good. I need to express myself, otherwise I die, not literally, but metaphorically, which is even worse. I want to crawl back to my hole and rot. This is a sorry excuse for a world and we are a sorry lot. I have a black hole inside me, sucking in all my light, all my energy and all my vitality.

Cum pot să fac asta?! Dacă fac asta, voi fi mereu o străină pe un peron pustiu, într-o gară oarecare. Dar oare nu suntem asta tot timpul?

Viaţa mă nelinişteşte, şi fiindcă mă nelinişteşte, mă intimidează deopotrivă, cu precumpănire viaţa umană. Atâta imprevizibil, atâta agitaţie, efervescenţă, mişcare înspre atingerea grabnică a unui ţel necunoscut, mă sperie mai degrabă şi mă stupefiază. Fervoarea şi vigoarea în slujba nimicului.

A f a z i e ?

So what do you do when you feel like shit?

You sit down, watch a movie and hope it goes away.

MONOSYLLABIC. DRY.

I wish for a storm. I wish for a gale. I wish for an overdose.

Still feeling like shit.

With a short interlude.

And now?

NOW... SWALLOW IT!... And wallow in it.

LIFE IN PROGRESS... FATAL SYSTEM ERROR!

A D O R E

A B H O R E

Beware, beware,

said Alistair...

I am here,

You are there...

No-one knows

what weights we bear

in our long-forgotten

woes...

And so it goes, and so it goes,

the story of a braver heir

called Alistair, called Alistair...

Now say, will you be there?

The mirror is watching me...

The window is watching me...

Poate că primăvara miroase peste tot la fel... Presimţirea verii... Căldura, toropeala, frunzele, păsările, verdele, liniştea plină...

Miracolul de a păstra acelaşi suflet (şi acelaşi trup) prin timp şi spaţiu. Miracolul de a fi tu însuţi oriunde ai fi şi oricând ai fi. Tu cu esenţa ta.

Îmi amintesc de Medeleni, de Medelenii citiţi adică, de Medelenii mei, de alte veri, de liceu, de şcoală, de Eliade, de cărţi citite şi senzaţii absorbite, şi parcă mi-aş dori să se întoarcă. Acele alte veri, alte senzaţii, alte îngrijorări, alte miresme nocturne văratice. O altă viaţă în care am fost tot eu, dar parcă mai calmă, mai plină, mai fericită. Mai copil. Ştiu că avem tendinţa să idealizăm trecutul, fiindcă e mai inofensiv decât prezentul, nu ne mai poate face atât de mult rău, nu trebuie să-l respirăm în fiecare zi. Şi totuşi, e aproape inevitabil, mai ales când ne simţim şi noi departe, ca şi el, de parcă am pluti în derivă, între trecut, prezent şi viitor.

Sunt într-o stare atât de fragilă. Sunt volatilă. Sunt un gaz inflamabil. Toate zidurile sunt căzute, toate scuturile sunt jos, am rămas doar eu în fundul gol, în faţa năpastelor lumii. Lumii mele. Uite, aici e senin, e soare. Şi sunt eu. Sub acest cer albastru, clar. Aici sunt eu.

Aş vrea să stau într-un copac şi să citesc. Sau să dormitez. Aninată de-o creangă.

Adie vântul. Cine ştie de unde vine? Vântul călătoreşte atât de departe.

Aş vrea să mă întind pe o pajişte şi să privesc cerul. Şi să fiu fericită privind cerul.

Vreau să dormitez pe o pajişte. Vreau să fiu numai eu, cu iarba, cu buruienile, cu păsările, cu insectele, cu copacii, cu vântul, soarele şi cerul. Fără voci, fără întrebări, exclamaţii sau cuvinte. Doar cerul şi pământul. Şi între cer şi pământ, eu.

Vreau să pun capul pe iarbă şi să citesc Juliet, Naked. Să adorm şi să mă trezesc, şi totul să fi fost un vis. Să mă frec la ochi, ca Alice, şi să mă întorc în lume, mai plină, dar totuşi neschimbată. Un vis nebun cu un iepure de martie, cărţi de joc zburând prin aer, micşorări şi creşteri miraculoase, un pălărier ţicnit, o omidă înţeleaptă, rânjetul unei pisici enigmatice, şi mult, mult ceai în ceşti ciobite...

Vii cu mine să ne aşezăm pe iarbă? Şi dacă totul ar avea glas? Dacă bisericile ar vorbi? Şi copacii, pietrele şi munţii... Ce mai faci? m-ar intreba. Şi eu le-aş răspunde că nu ştiu, nu mai ştiu de mult.

Mă simt obosită, toropită de atâta aer şi atâta verde. Îmi doresc un loc tăcut şi numai al meu.

Am fost cândva doar o sămânţă gângurindă.

Imersiune în timp în faţa bisericii din Weissenau, pe o bancă albă, la umbră, privind biciclişti alunecând prin faţa mea, în depărtare, ca-ntr-o vitrină, de la stânga spre dreapta şi de la dreapta spre stânga. Reminescenţe. Nostalgie. Melancolie. Catharsis. Regăsire. Blândeţe. Trecut blajin şi moale. Cald, primitor, deschis. Primăvară a sufletului meu.

Parcă timpul s-a oprit în loc şi mă aşteaptă răbdător să-mi depăn amintirile şi sufletul. Cerul albastru şi proiectat pe el, în faţa mea, un ceas... Ceasul din turla bisericii. Şi bătăile regulate de clopot, la fiecare sfert de ceas, cu consecvenţa eternităţii. Stau sub un zid şi-mi ţes trecutul din gânduri, îl ţes din nou din pânza minţii.

Orele vin şi se duc, credincioase. Fără zumzet, fără larmă. Trec fără foşnet către asfinţit şi apoi către răsărit, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar...

Nu vorbiţi aici, vă rog. Acesta este spaţiul meu sacru şi timpul meu sacru. Nu mă smulgeţi din timpul meu sacru, nu sunt încă pregătită să mă întorc în timpul profan. Vreau să mai respir apa trecutului fictiv prin branhiile sufletului...

Aici dorm eu.

Uite, mai trece un biciclist vişiniu.

Aş vrea să fiu o cioară într-o turlă de biserică. Sau Huckleberry Finn. Sau o sperietoare de ciori într-un lan de grâu.

Cum mai curg râurile? Tot în aceeaşi direcţie?

Sau o casă albă cu un acoperiş roşu... Şi apoi o uşă cu geam... Şi apoi o uşă albastră fără geam, pe o insulă grecească incandescentă, unde zeii obişnuiau să se ascundă de ceilalţi zei.

Aştept. Aştept ceva. Ziua cea din urmă. Dar aceea nu va veni. Sau nu va veni curând. Aştept alte cântece de păsări, alte fire de iarbă, alte umbre de ciori alunecând pe pământ grăbite. Aştept ceva ce este deja. Aştept repetarea şi înnoirea perpetuă a ceea ce este. Aştept ora 5. Şi apoi ora 6. Şi toate orele ce vor urma.

A scrie înseamnă a transforma nimicul în ceva, pasta intangibilă a gândurilor în cuvinte descifrabile, în idei inteligibile, a transforma gândurile în viaţă, trăirea în acţiune. A FI în A FACE.

Plinătatea nimicului m-a obosit. Vreau să dorm ca să-mi scutur aripile de polen şi să visez că sunt din nou omidă. Un om, care se visează fluture, care se visează omidă, care se visează om...

Cerul e atât de albastru încât te îmbie să desenezi cu creta pe el. Numai ciorile întrerup albastrul cu zborul lor negru, şi avioanele cu dârele lor albe monotone, ca un mosor deşirat...

Aş vrea să fiu anesteziată. Stau în semiîntuneric şi scriu. Mi s-a făcut scârbă şi de scris după ieri.

E ciudat. Nu mai ascult muzică. Tocmai mi-am dat seama.

Mă simt convalescentă. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec câte puţin în fiecare zi. Şi tot aşa, de la capăt. Sunt epuizată. Ca după o febră care mi-a supt toate puterile şi m-a lăsat vlăguită şi asudată, ca o legumă veştedă.

O SĂ FIU O MIELUŞICĂ.

Cine şi-ar fi închipuit că nefericirea are atâtea stadii, atâtea niveluri, straturi, etape, atâţia paşi de dans înainte-înapoi?... Atâtea nuanţe, atâtea arome.

E o crimă să fii atât de tânără şi atât de tristă cum sunt eu.

PARADISE LOST.

RETURN TO INNOCENCE.

GOLDEN AGE.

A movie a day keeps the worries away.

50 pages a day keep the sadness away.

20 lines a day keep the madness away.

AR T HERAPY

RE(A)DEMPTION

Sometimes I wish I lived in a song.

În prezenţa frumuseţii, plângem.

Adrift.

Why so sharp, my dear?

Why ever so sharp

My glance

will dance

Like a wave rocking a boat

I'm a lump of flesh in a chair

You are so busy

I am so dizzy

I will learn how to be caressed

By your sharp edges

And your many corners.

Is your heart perhaps a square?

Or a metal cube

Sounding void?

A little empty box.

Let's fill it with shell fish

They stink, it is true

But at least under their shell

They are soft.

I close my eyes and I lean back

In my chair

– it is in fact your chair

And I listen to the music

pouring in me.

I let myself wrapped in the voices

and sounds

There is a hole at the top of my head

And the music is pouring in.

Quietly, loudly, clearly, perceptibly.

I am one with myself

Or perhaps quite the contrary –

I am perhaps more far away from me

than I have ever been

And that is the source of my happiness

or placidity

this quietude

and translucence.